1 Mai, ziua internaţională a muncii. Însă ce i-a mânat în luptă pe muncitori? Când a avut loc prima grevă din lume? Cum se punctează o astfel de zi? În unele state, Germania sau Turcia, există tradiţia bătăilor cu poliţia, în altele se iese la iarbă verde, la mici şi bere de exemplu. Până la urmă însă, în memoria colectivă rămân două lucruri asociate cu această zi: dreptul la muncă şi dreptul de a te bate pentru el.
Despre ce vorbim, de fapt?
Greva – încetare voluntară şi colectivă a muncii, organizată de salariaţi cu scopul de a obţine anumite revendicări, economice sau politice. Aceasta este definiţia, potrivit DEX. Primul protest de acest gen a avut loc în Egiptul antic. Trecerea timpului nu a schimbat însă mare lucru: miza a fost şi va rămâne întotdeauna aceeaşi: condiţii mai bune de muncă, salarii mai mari. Bineinţeles, politicienii (de ieri sau de azi) au sesizat destul de repede potenţialul de manevră pe care-l reprezentau mişcările sindicale şi, în foarte scurt timp, grevele au devenit arme împotriva adversarilor politici.
Un papirus care datează din 1150 î.H., păstrat la Muzeul Egiptean din Torino, poate fi considerat actul de naştere al grevei. „Ne este foame!”, strigau muncitorii din satul Deir el-Medinet (la nord de Teba) când au încetat lucrul la construcţia mormintelor regilor şi reginelor. „Angajator” era faraonul Ramses al III-lea. Oamenii săi erau nemulţumiţi că, timp de 18 zile, nu le-au fost plătite salariile – care constau în alimente (peşte uscat, grâu, legume) şi… farduri. Acestea din urmă nu erau produse cosmetice de înfrumuseţare, aşa cum le ştim astăzi, ci creme pentru protecţia de razele solare.
Au urmat aproape 3.000 de ani fără conflicte de muncă. De fapt, a fost o lungă perioadă în care relaţia patron-angajat era redusă la brutala sclavie – sub o formă sau alta, indiferent dacă oamenii exploataţi erau liberi sau nu.
Spre sfârşitul secolului 18, mai exact la 1794, s-a declanşat la New York greva tipografilor. Principalele revendicări ţineau tot de salarii, dar au apărut şi altele, care vizau, de exemplu, condiţiile de muncă. Tâmplarii din New York au început grevele în 1796, dulgherii din Philadelphia în 1797, pantofarii din New York în 1799.
Aşadar, tot americanii au pus şi bazele „luptei de clasă”. Până în anii 1820, sindicatele americane s-au implicat în efortul de reducere a zilei de muncă de la 12 la 10 ore. Dar pentru că şansele de reuşită erau destul de mici, ele s-au arătat interesate de formarea unei federaţii a oamenilor muncii. Uniunea Naţională a Meşteşugarilor a fost închegată în 1834, însă divergenţele de opinie ale liderilor au condus la dizolvarea ei în 1837.
Etapa modernă în lupta sindicală
Cu timpul, sindicaliştii au reuşit să se pună de acord asupra propriilor interese, astfel că prima reuniune națională a muncitorilor a avut loc la Pittsburgh, pe 15 noiembrie 1881. Delegaţi ai dulgherilor, fabricanţilor de ţigări, zugravilor, navigatorilor şi oţelarilor au creat Federaţia Organizaţiilor Meştesugăreşti şi a Sindicatelor de Muncă. În 1882, federaţia s-a extins cu „toate organizaţiile de muncă ale femeilor reprezentate pe picior de egalitate” şi a cerut o sărbătorire a eforturilor muncitorilor. Aşa s-a născut prima zi a muncii – ţinută marţi, 5 septembrie 1882, la New York. Ulterior, a fost declarată „Ziua Muncii” prima zi de luni din septembrie.
Ideea s-a răspândit rapid în toate sindicatele americane, dar şi în Europa. 1 Mai este astăzi asociată regimurilor comuniste chiar dacă unii istorici afirmă că această zi a fost agreată ca sărbătoare a muncii şi de sindicatele americane dar şi de Internaţionala a II-a, în 1889, la Paris.
Federaţia Americană a Muncii se formase doar cu 3 ani mai devreme, pe 8 decembrie 1886. La ora actuală, sistemul sindical american este considerat, alături de cel german, cel mai performant din lume.
După Al Doilea Război Mondial, puterile aliate învingătoare s-au gândit să nu mai permită repetarea greşelilor făcute după conflictul din 1914-1918. Atunci i-au umilit pe germani şi prin metode economice, nu doar politice şi militare. Prin urmare, britanicii s-au gândit să dea Germaniei „o versiune perfecţionată a modelului sindical britanic, curăţat de toate slăbiciunile, anomaliile, contradicţiile şi ineficienţele sale”, după cum scria analistul american Paul Johnson in lucrarea „O istorie a lumii contemporane”. Astfel, printr-un act de generozitate sinucigaşă, unic în istorie, o structură sindicală gândită exact pentru nevoile industriei moderne, pe care Marea Britanie încercase şi nu reuşise s-o realizeze în mai bine de jumătate de secol prin consultări democratice, îi era înmânată gratis principalului său concurent comercial, Germania.
Au fost create aproximativ 16 sindicate industriale, în cadrul unei singure federaţii. Grevele din motive politice erau strict interzise, după cum era şi orice legătură organică între sindicate şi mişcările politice. Una peste alta, Germania de Vest a obţinut cea mai eficientă structură sindicală dintre toate naţiunile industriale importante, fără federaţii rivale (ca în SUA), fără diviziuni marxiste (ca în Italia şi Franţa) şi fără sindicate politice (ca în Marea Britanie).
Răscoala din 1907, prima „grevă” românească
Prima grevă importantă din ţara noastră s-a petrecut în 1893 şi a fost declanşată de hamalii din Portul Brăila. Există istorici care afirmă că prima grevă cu adevărat serioasă în România a fost… răscoala de la 1907. Transformată de propagandiştii comunişti într-o revoluţie a ţăranilor români, răscoala ar fi fost de fapt un protest al muncitorilor din agricultură, îndreptat împotriva vechililor de pe moşiile boiereşti. Mişcarea neinspirată a autorităţilor de a folosi forţa împotriva ţăranilor ar fi transformat totul într-un mic război local.
Rezultatele muncitorilor români, aşa cum sunt prezentate în statisticile oficiale la început de secol XX surprind dacă sunt comparate cu cele din Occident. Un lucrător român producea de două ori mai puţine bunuri în industrie şi de şase ori mai puţine bunuri în agricultură faţă de un muncitor din statele vest-europene. În Anglia, venitul naţional pe cap de locuitor era de 370 de dolari, în Germania – de 330 de dolari, iar un muncitor român câştiga doar 76 de dolari.
În 1927, de exemplu, la o populaţie de 17,6 milioane de locuitori existau doar 538 de intreprinderi metalurgice, 825 pentru prelucrarea lemnului şi 840 din industria alimentară. Stăteam bine la exporturi – de şase ori mai mari decât importurile. Cele mai exportate produse erau zăcămintele brute ale solului şi subsolului. Aproape jumătate din numărul intreprinderilor româneşti aveau până la cinci angajaţi. Intreprinderile cu peste 500 de muncitori nu depăşeau 12%. Aceste lucruri nu permiteau nici realizarea unei producţii care să satisfacă piaţa internă, dar nici închegarea unor sindicate puternice.
Au existat însă câteva lucruri bune. După modelul ţărilor europene, şi în România a fost introdusă practica încheierii contractelor de muncă. Dar pentru că semnarea unor astfel de acte presupunea angajarea patronilor în respectarea legislaţiei muncii şi plata a numeroase taxe pentru salariat, numărul contractelor colective de muncă a fost destul de mic. De aici o întreagă serie de greve muncitoreşti. Nu exista însă practica negocierii între părţi, protestele fiind înăbuşite cu forţa.
Dacă în anii 1915-1916 numărul grevelor era mai mic din cauza slabei dezvoltări a industriei, a necunoaşterii regulilor unui conflict de muncă de acest gen, numai între 1922 şi 1929 s-au înregistrat 500 de greve, la care au participat peste 100.000 de muncitori. În anul care a marcat punctul culminant al crizei economice mondiale, 1933, au avut loc 92 de greve, care au afectat 272 de companii. La mişcările de protest au participat 15.000 de salariaţi, iar din cauza grevelor s-au pierdut peste 90.000 de zile de lucru. Spre deosebire de zilele noastre, la acea vreme se făceau calcule multiple şi se ţinea o evidenţă strictă a pierderilor generate de protestele sindicale.
Nu ne vindem țara!
Din motivele pe care le ştim cu toţii, în perioada 1948-1989 mişcarea sindicală nu a avut niciun rol major în peisajul economic. Greva minerilor din Valea Jiului (1977) şi cea a muncitorilor de la Steagul Roşu Braşov (1986) au vizat îndeosebi ţinte politice.
A venit momentul 1990, an în care mişcarea sindicală din România a încercat să-şi reia menirea de apărător al drepturilor muncitorilor. Lipsa de experienţă a liderilor a dus însă la acapararea politică a noilor structuri sindicale. Acest lucru a favorizat apariţia unor proteste violente, cu minerii din Valea Jiului în rolul personajului negativ – 1990, 1991 şi 1999. Ar fi însă nedrept să reducem noua „luptă de clasă” doar la aceste evenimente şi la celebrul slogan „Nu ne vindem ţara!”. Unele sindicate de ramură au căutat permanent să-şi îmbunătăţească prestaţia în faţa susţinătorilor. Este ilustrativ în acest sens exemplul sindicaliştilor de la SIDEX care, începând din 1993, şi-au trimis liderii la cursuri de perfecţionare în Occident. Apariţia confederaţiilor sindicale a fost însă cel mai important pas – prin numărul de membri s-a îmbunătăţit foarte mult factorul „greutate” la masa negocierilor, iar prin reprezentarea naţională s-a putut realiza o coordonare mai eficientă a mai multor centre sindicale.
„Conflicte de muncă”
În prezent, greva este doar ultima fază a unui „conflict de muncă”. Legislaţia care reglementează acest tip de mişcare sindicală este însă la nivelul anilor 90 şi nu lasă prea mult loc de întors sindicaliştilor. Pentru a se ajunge la greva generală trebuie parcurse mai multe etape, începând de la a identifica oficial un diferend între patronat şi sindicat până la negocieri, mediere, greva de avertisment şi abia apoi încetarea completă a lucrului. Una peste alta, reţine atenţia că peste 96% din conflictele de muncă au fost declarate ilegale în instanţe.