China ieșea, în 1976, dintr-un deceniu de violență politică și persecuții provocate de Revoluția Culturală. Campania lansată de Mao Zedong în 1966 a afectat instituțiile, educația și activitatea economică. Moartea sa, în septembrie 1976, a grăbit încheierea acestei perioade. Țara era predominant rurală, săracă și slab integrată în economia mondială, departe de puterea industrială în care avea să se transforme.
Deng Xiaoping a deschis drumul reformelor
Schimbarea decisivă a început în 1978, odată cu reformele asociate lui Deng Xiaoping. Conducerea a permis treptat mecanisme de piață, păstrând controlul politic al Partidului Comunist. Primele transformări au vizat agricultura și întreprinderile rurale, apoi au fost extinse. Autoritățile au testat măsurile în anumite regiuni înainte de a le aplica mai larg, o abordare care a permis ajustarea reformelor în funcție de rezultate.
Investițiile și comerțul au alimentat dezvoltarea
Deschiderea către investiții străine, crearea zonelor economice speciale și dezvoltarea firmelor private au contribuit la extinderea producției. Autoritățile locale au primit mai multă libertate pentru atragerea investițiilor și crearea locurilor de muncă. Aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, în 2001, a consolidat integrarea în schimburile internaționale. Reducerea barierelor comerciale și concurența au sprijinit transformarea țării într-un centru important al producției pentru export.
Piața și statul au funcționat împreună
Ascensiunea economică a Chinei s-a construit pe o combinație între inițiativa privată, comerțul internațional și intervenția statului. Reformele au lăsat mai mult spațiu pieței, în timp ce autoritățile au păstrat un rol important în finanțare și în orientarea industriei. Ulterior, politicile pentru știință și tehnologie au căpătat o pondere mai mare. Transformarea a început cu decenii înainte ca Xi Jinping să preia conducerea în 2012 și a traversat mai multe etape politice și economice.