După rugăciuni adresate lui Dumnezeu, Sfântul Ilie s-a retras pe malul râului Cherit, iar în urma lui o secetă groaznică s-a abătut asupra pământului.

Totul era devastat şi ars, oamenii,  animalele domesticel și animalele sălbatice mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu a scăpat urgiei lui  Dumnezeu, pentru a face ca poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă.

După trei ani şi jumatate, poporul iudeu şi-a recunoscut greşeala de a se fi închinat zeului Baal, iar Dumnezeu a răsplătit rugăciunie lui Ilie cu o ploaie care a răcorit pământul şi foametea a încetat.

Sfântul Ilie a săvarşit şi alte minuni. Prima s-a petrecut   în casa unei văduve din Sarepta Sidonului, unde proorocul a stat mai mult timp în perioada de secetă. Aici, pe lângă faptul că hrana lor nu se termina niciodată, proorocul l-a înviat pe fiul vaduvei. O altă minune a fost cea prin care, după rugaciuni adresate lui Dumnezeu, a adus foc din cer peste jertfa de pe Muntele Carmel. Pe lângă acesta profetul Ilie a ars de viu pe regele Ohozia, prin rugăciune şi prin coborârea focului din cer, ca pedeapsă pentru că acesta păcătuise grav. Înainte de a fi înalţat la cer, proorocul Ilie, însotit de ucenicul sau Elisei, a lovit cu mantia apa Iordanului care s-a strâns pentru ca cei doi să treacă pe uscat.

Tradiții și superstiții

Ca divinitate populară a Soarelui şi a focului, sfântul provoacă tunete şi trăsnete, leagă şi dezleagă ploile şi hotărăşte unde şi când să bată grindina.

În această zi, spune legenda, Sfântul Ilie iese la plimbare pe cer într-un car de foc, tras de doi sau patru cai albi înaripaţi, cu biciul în mână şi trimite pe pământ tunete, fulgere şi trasnete, vânt puternic, ploi abundente şi grindina. Când fulgeră în cer, Sfântul Ilie dă cu sabia, iar când tună, atunci Pălie, vizitiul lui, arde cu tunul.

Tradiţia spune că în dimineata acestei zile trebuie să se culegă plante de leac şi în special busuioc, care dupa ce se sfinţesc la biserica se pun la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămari.

Înaintea acestei sărbatori se încheie obiceiurile de invocare a ploilor. De Sfântul Ilie, românii îşi amintesc de sufletele morţilor. Unele femei împart porumb fiert, dar şi farfurii cu mâncare, împodobite cu flori de vară. Tot cu flori de vara, legate cu lâna roşie, sunt împodobite şi canile pline cu apă.

Sfântul Ilie marchează miezul verii pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima data după urcarea oilor la stâna. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multa migală.

În credinţa populară mărul este pomul Sfântului Ilie şi de aceea nu se culeg şi nu se mănânca mere noi până în această zi. Nu e voie nici ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate nici grindina. Merele culese în această zi se duc întâi la biserică, pentru că exista credinţa că numai aşa ele vor deveni de aur pe lumea cealaltă.

Nu în ultimul rând, și în ziilele noastre se păstrează în România vechiul obicei de se a face de Sfântul Ilie, în comunităţile săteşti, petreceri câmpeneşti numite şi nedei, târguri, iarmaroace şi bâlciuri.