Puține date din istoria modernă a României au suferit o distorsiune atât de profundă precum 23 August 1944. Ceea ce a fost în realitate un act politic și militar de maximă importanță, asumat de un Rege tânăr de 22 de ani și (parțial) susținut de liderii partidelor democratice pentru a salva statul român de la un dezastru militar total, a fost confiscat și falsificat grosolan timp de mai bine de patru decenii de propaganda regimului comunist.
Adevărul istoric: lovitura de Stat de la 23 August 1944
În vara anului 1944, România se afla pe marginea prăpastiei. Ofensiva masivă sovietică Iași-Chișinău (declanșată de sovietici la 20 august) străpunsese liniile germano-române, iar războiul era ca și pierdut. În ciuda încercărilor diplomatice paralele de la Stockholm și Cairo, șeful de facto al statului român, mareșalul Ion Antonescu, refuza să semneze un armistițiu necondiționat cu Aliații. În acest moment de criză majoră, Regele Mihai I, sprijinit de liderii partidelor istorice (Iuliu Maniu – PNȚ, Dinu Brătianu – PNL, Constantin Titel Petrescu – PSD) și de înalți comandanți ai Armatei Române, l-a convocat pe Mareșalul Antonescu la Palatul Regal.
După refuzul acestuia de a ordona încetarea imediată a focului, Regele a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu. La ora 22:30, prin celebra Proclamație către Țară difuzată la radio, Regele Mihai I anunța ieșirea României din alianța cu puterile Axei, trecerea de partea Națiunilor Unite și restabilirea regimului democratic consfințit de Constituția din 1923.
Impactul real al actului de la 23 august
Decizia a prăbușit întregul front sud-estic al Germaniei naziste și a scurtat Al Doilea Război Mondial în Europe cu cel puțin 6 luni, salvând sute de mii de vieți. A permis apoi Armatei Române să lupte alături de sovietici pentru eliberarea Transilvaniei de Nord (răpită prin Dictatul de la Viena din 1940).
Din păcate, a însemnat și tragedia capitulării României fără a avea un armistițiu semnat. Astfel, sovieticii nu aveau niciun motiv să se grăbească să semneze vreun document de armistițiu și au intrat în țară ca ocupanți. Peste 130.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de Armata Roșie după ordinea de încetare a focului dată de Rege.
Confiscarea și recompunerea mitului zilei de 23 August
În august 1944, Partidul Comunist din România (PCdR) era o formațiune nesemnificativă, numărând sub 1.000 de membri ilegaliști. Însă, odată cu ocupația militară sovietică și instalarea prin forță a guvernului Petru Groza (6 martie 1945), urmată de forțarea abdicării Regelui Mihai I (30 decembrie 1947), noul regim avea nevoie de un mit fondator.
Prin Hotărârea nr. 908 din 18 august 1949, ziua de 23 August a fost declarată Ziua Națională a României, iar propaganda a început rescrierea istoriei în trei faze distincte:
Faza Stalinistă / Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948 – 1964), când ziua a fost numită „Eliberarea României de către victorioasa Armată Sovietică”, iar rolul Regelui Mihai, al Armatei Române și al partidelor istorice a fost complet șters sau incriminat ca „trădare burgheză”. Propaganda susținea că PCR a organizat singur o „insurecție armată”.
A urmat apoi faza național-comunistă timpurie (1965 – 1977), când Ceaușescu a schimbat numele zilei în Ziua Eliberării Sociale și Naționale, Antifasciste și Antiimperialiste” și a optat pentru diminuarea rolului URSS în acțiune, punând un fals accent pe faptul că „poporul român, sub conducerea PCR”, s-a eliberat singur.
Megalomania ceaușistă (1978 – 1989) a continuat cu transformarea zilei de 23 august într-un simplu fundal pentru cultul personalității lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu. Istoria reală devenise secundară; contează doar defilările grandioase, omagiile și lozincile triumfaliste contau.
Practic, timp de patru decenii, 23 August nu mai avea nicio legătură cu evenimentele din 1944, ci devenise o uriașă punere în scenă a supunerii populației care era mobilizată forțat la mitinguri. Zeci de mii de muncitori, UTC-iști, pionieri și șoimi ai patriei erau treziți la ora 4:00 dimineața și aliniați pe bulevarde sau Stadionul „23 August”, unde formau din corpuri și cartoane colorate lozinci și chiar chipul dictatorului și al soției sale. În timp ce la tribună se strigau realizările mărețe ale socialismului și „abundența”, populația suferea de foame, frig, lipsă de medicamente și opresiune politică.
Tragedia manipulării zilei de 23 August constă în alterarea memoriei istorice a generațiilor care au trăit în comunism. După Revoluția din 1989, Ziua Națională a fost mutată pe 1 Decembrie, însă procesul de „dezinfectare” a istoriei a fost lent. În conștiința colectivă a rămas adesea o dublă imagine distorsionată. Pe de o parte, a rămas o nostalgie banală a regimului (zile libere, mici și bere, defilări spectaculoase). Apoi, necunoașterea actului de curaj al Regelui Mihai I, pe care regimul comunist l-a prezentat drept „trădător” sau pe care l-a omis cu desăvârșire.