Într-o lume care se declară liberă, zidurile devin simbolul tăcut al fricii și al excluderii.

După căderea Zidului Berlinului, în 1989, omenirea părea că intră într-o eră a deschiderii și cooperării. Granițele se relaxau, democrațiile înfloreau, iar libertatea de mișcare părea de necontestat. Dar realitatea ultimelor decenii contrazice aceste idealuri.

Departe de a dispărea, zidurile s-au înmulțit. În 1989 existau doar 16 bariere de graniță. Astăzi, lumea numără peste 70 de ziduri și garduri fortificate, care taie continente, separă popoare și divid orașe. În mod paradoxal, multe dintre aceste ziduri sunt construite chiar de state democratice – în numele securității, dar cu prețul unor principii fundamentale.

Când libertatea e controlată cu sârmă ghimpată

Statele care ridică ziduri nu se consideră autoritare. Dimpotrivă. SUA, Israel, India, țări din Uniunea Europeană – toate își justifică barierele prin nevoia de a combate terorismul, migrația sau crima organizată. Se vorbește despre „apărarea valorilor democratice”.

Dar realitatea din teren spune altceva: zidurile nu unesc, ci izolează. Nu rezolvă conflicte, ci le îngheață. În numele libertății, sunt create enclave, coridoare și excluși. După atacurile palestinienilor din octombrie 2023 (in)eficiența acestor ziduri este mai mult decât evidentă mai ales pentru locuitorii din chibuțurile israeliene.

Harta globală a gardurilor moderne

Astăzi, aproximativ 60% din populația globului trăiește într-o țară care a construit un zid la graniță. În total, aceste structuri însumează peste 27.000 de kilometri – cât două treimi din lungimea Ecuatorului.

* Israel a ridicat cel puțin șase ziduri: la granițele cu Gaza, Egipt, Liban, Cisiordania și altele.
* India a fortificat granițele cu Pakistan (2.000 km) și cu Bangladesh (3.000 km de garduri electrificate).
* SUA au ridicat garduri pe peste 1.100 km la granița cu Mexicul, fără a elimina fenomenul migrației ilegale, dar cu beneficii electorale clare.
* În Europa, ziduri au apărut în Ungaria, Polonia, Lituania, Grecia, chiar și în Marea Britanie – care a instalat un gard antimigrație în nordul Franței.

Toate aceste ziduri sunt prezentate ca „măsuri democratice” de protecție. Dar, dacă protejezi democrația excluzând oameni, pe cine mai servește acea democrație?

Un business global construit pe frică

În spatele acestor construcții se află o industrie globală extrem de profitabilă. Piața securității de frontieră este evaluată la zeci de miliarde de euro anual, iar printre companiile care prosperă se numără giganți precum Airbus, Thales, Raytheon, Elbit Systems sau Lockheed Martin.

Democrațiile nu mai apără doar cetățeni. Apără investiții, contracte și interese geopolitice.

Zidurile din orașe: segregare socială sub pretextul siguranței

Nu toate zidurile sunt la granițe. Unele sunt în mijlocul orașelor, ridicate pentru a separa clase sociale sau comunități religioase.
• În Lima (Peru), un zid de 10 km separă cartierele bogate de cele sărace.
• În Dublin, încă există „peace lines” între zonele catolice și cele protestante.
• În Rio de Janeiro, au fost ridicate garduri în jurul cartierelor sărace (favelas), mascând realitatea în fața turiștilor și a investitorilor.

Toate acestea sunt realități din țări democratice, unde se presupune că drepturile sunt garantate pentru toți.

Zidurile – o soluție simplă la probleme complexe?

Migrația, sărăcia, instabilitatea politică sau conflictele etnice sunt probleme de profunzime, care cer soluții diplomatice, economice și umane. Zidurile nu rezolvă aceste probleme – doar le amână sau le agravează.

Mai mult, multe ziduri încalcă dreptul internațional, afectează viața localnicilor, împiedică accesul la servicii sau divizează comunități istorice.

Concluzie: când zidurile nu apără, ci închid

În teorie, zidurile moderne sunt construite pentru a proteja. În practică, ele sunt expresia unei lumii care nu mai are încredere în oameni. O lume în care frica este mai puternică decât cooperarea.

A ridica ziduri înseamnă a trasa granițe între „noi” și „ei”. Între cei care „merită” democrație și cei care „o amenință”.

Dar o democrație adevărată nu ar trebui să aibă nevoie de garduri electrificate pentru a exista. Dacă are, atunci poate că nu mai vorbim despre o democrație – ci despre o iluzie bine păzită.

O lume care se vrea deschisă, dar se închide între ziduri – aceasta e realitatea. Și poate ar fi timpul să ne întrebăm: cine ne protejează, de fapt, de ziduri?