Pe 24 februarie 2026, exact la patru ani de la invazia rusă pe scară largă în Ucraina, România și alte 11 țări din Europa Centrală și de Sud-Est au semnat la Washington o declarație comună cu Statele Unite. Documentul, semnat în cadrul Transatlantic Gas Security Summit, vizează eliminarea barierelor comerciale și de infrastructură pentru a facilita importurile masive de gaze naturale lichefiate (LNG) americane și, în mod explicit, reducerea dependenței de sursele rusești.
Țările semnatare europene sunt: România, Grecia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Slovacia, Croația, Lituania (toate membre UE), plus Republica Moldova, Ucraina, Serbia și Bosnia-Herțegovina (non-UE). Acestea formează nucleul inițiativei Coridorului Vertical – ruta sud-nord prin Grecia (terminalele Revithoussa și Alexandroupolis), Bulgaria, România, Moldova și Ucraina – menită să aducă LNG american în regiune și să asigure prețuri mai competitive pe termen lung.
Dar, la patru ani de la începutul războiului, gestul ridică inevitabil întrebarea: nu e cam târziu? Proiectul Coridorului Vertical a fost promovat de România încă din 2016, deci de un deceniu. Criza energetică din 2022, cu prețuri explozive și dependență bruscă redusă de gazele rusești prin conducte, a arătat cât de vulnerabilă era regiunea noastră. Dacă infrastructura sud-nord ar fi fost dezvoltată mai rapid, multe ierni grele și facturi uriașe ar fi putut fi evitate. Acum, la aniversarea a patru ani de conflict, țările din Est semnează în sfârșit un angajament concret cu SUA, dar implementarea (investiții, contracte lungi, eliminarea constrângerilor) va dura ani buni. Rămâne de văzut dacă nu am ratat deja fereastra critică.
Și mai stridentă este ipocrizia din Vestul UE. Germania și Franța – marile puteri care dictează adesea tonul european – nu au semnat nimic la acest summit. Ele nu fac parte din acest grup regional și au propriile terminale LNG (Wilhelmshaven în Germania, Fos și Dunkirk în Franța), așa că nu depind de Coridorul Vertical. Dar contrastul devine jenant când ne uităm la ce fac ele concret față de Rusia.
Germania a redus dependența aproape la zero – principalii furnizori sunt acum Norvegia, Olanda și SUA. Franța însă? Încă importă masiv LNG rusesc, ba chiar a înregistrat creșteri record în 2026. În ianuarie 2026, importurile franceze de LNG din Rusia au explodat cu 57% față de luna precedentă (în timp ce importurile totale au crescut doar cu 15%). Franța a fost cel mai mare cumpărător european de LNG rusesc în acea lună, plătind circa 315 milioane de euro doar pe asta. Volumul total de LNG rusesc ajuns în UE în ianuarie 2026 a atins un nivel record (peste 2,27 miliarde metri cubi), iar Franța, alături de Belgia și Spania, a fost în frunte.
Asta se întâmplă în timp ce Emmanuel Macron cere constant înarmare și sancțiuni suplimentare împotriva Rusiei. Recent, pe 23 februarie 2026, el a insistat ca UE să avanseze rapid pachetul al 20-lea de sancțiuni, inclusiv interziceri pe servicii maritime pentru exporturile rusești de petrol și acțiuni coordonate împotriva „flotei fantomă” a Rusiei. Tot el vorbește despre sprijin militar masiv pentru Ucraina și despre nevoia de a „crește prețul războiului” pentru Moscova.
Cum se împacă asta? Pe de o parte, Macron și Franța cer Europa să se înarmeze și să pedepsească Rusia. Pe de altă parte, companiile franceze (în special TotalEnergies, cu participații în proiecte rusești ca Yamal LNG) continuă să importe volume uriașe de gaz rusesc, finanțând indirect bugetul Kremlinului – chiar și acum, la patru ani de război. UE a adoptat un regulament care interzice total LNG-ul rusesc din ianuarie 2027 și gazul prin conducte din toamna lui 2027, dar până atunci se maximizează importurile. E ca și cum ai striga „luptăm împotriva inamicului!” în timp ce îi dai bani să-și cumpere arme. Pentru țările din Est, care au suportat direct consecințele invaziei și dependenței energetice, inițiativa cu SUA pare un pas logic și urgent. Pentru Vest, pare mai degrabă o oportunitate ratată de solidaritate reală – sau, mai rău, o dublă măsură care subminează mesajul de unitate anti-rusească. La patru ani de război, gesturile contează mai mult ca niciodată. Semnarea de la Washington e un început bun pentru regiunea noastră, dar ipocrizia din capitalele occidentale face ca totul să pară și mai absurd.