Un stat nu se conduce în funcție de revelațiile nocturne ale cuiva. Iar prima regulă este să nu tai ce este bun și rău, la grămadă (vezi și anii ’90). Fără discernământ. A doua regulă este să faci schimbări gândind lucrurile pe termen mediu și lung. Nu în cicluri lunare de genul „dacă ne vom permite, o să reducem TVA și, oricum, nu mai mărim taxele”. Asta nu înseamnă că ai un program de guvernare ci o listă de dorințe. Ai doar o idee despre direcția ce trebuie urmată. „O să sprijinim mediul economic românesc, o să-l ajutăm să se extindă în afara țării” este un exemplu despre cum unii politicieni habar nu au ce conduc. Cunosc ca-n palmă „România din birou” și prea puțin „România de dincolo de fereastra biroului”. Pentru ca o firmă să se extindă în regiune ar trebui ca ea să fie foarte bine ancorată în România. Altfel, este doar vorba despre „extinderea” ei peste graniță tăind orice legătura cu țara de origine. Pentru că acolo este mai multă predictibilitate, pentru că taxele sunt echitabile, pentru că profitul nu face cu ochiul unui guvern de tip „Robin Hood”. Reformele nu sunt simple și, poate, ar trebui regândită însăși esența SISTEMULUI. Reformele trebuie să cuprindă un întreg alfabet economic, de la bază la vârf. Iar principala grijă trebuie concentrată asupra efectului acestora, pe termen mediu și lung.
Am ajuns într-o situație similară cu cea de acum 16 ani, când criza economică de atunci ne-a redirecționat speranțele taman către instituția distrugătoare de speranțe, FMI. Și atunci deficitul era de peste 9%, și atunci s-a aplicat singura axiomă cunoscută de guvernanți: „tăiați, tăiați, tăiați!”. Unde suntem acum? Din multe puncte de vedere, exact în același punct. Însă într-un context mult mai agresiv. Nu suntem mai rezistenți, nu avem capacitatea de a ne redresa rapid în cazul unui șoc, nici mic, nici mare. Marea eroare (semn de analfabetism economic mondial) este că în „junk” nu se poate afla o țară. Guvernarea însă da, ea ar trebui catalogată ca atare.
Las mai jos un articol din 26 mai 2010, imediat după anunțul președintelui Traian Băsescu, de reducere unilaterală a salariilor cu 25%. Ce se uită, se repetă.

„Agonia unei națiuni.
Am ascultat discursul premierului Băsescu. M-am îngrozit. În primul rând, țara asta de doi lei (nu mă contraziceți, atât valorează, a spus chiar el, Jucătorul) nu mai are un șef de guvern adevărat. În al doilea rând, am aflat că totul se reduce la scăderi și adunări. Oameni buni, economia nu este guvernată de aritmetică. Adică nu funcționează după principiul „tai salariile și pensiile, scazi deficitul de la 9,1% la 6,8%”. De ce? În momentul în care cultivi sărăcie îți scad și încasările la buget – din TVA (scăderea consumului), din contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale ori pur și simplu din reducerea cu un procent similar al încasărilor din alte impozite și taxe directe (că oamenii săraci nu le mai pot plăti!). Așadar, o economie la buget de 2,3%, calculată aritmetic, nu îți va duce deficitul la 6,8% ci la 7,5% sau cine știe, poate chiar la 8,1%! Hai să admitem totuși că se va ajunge la 6%, mai mult decât și-au propus acești guvernanți. Ce faci mai departe cu „- 6%”? Cum îl mai reduci? Vor tăia iar salariile și pensiile, vor crește taxele și impozitele? Că alte idei nu au. Ei bine, dacă acel „-6%” rămâne așa, pe termen mediu, el se va transforma din nou în 9,1%! De ce? Pentru că datoria în cauză va fi „rostogolită” iar dobânzile vor genera un plus de deficit. Și vom ajunge tot acolo de unde am plecat.
În al treilea rând, este greșit, nedemn, necinstit și nepoliticos față de oamenii care te-au ales, să acreditezi ideea că sunt doar două variante de ieșire din criză – tăierea salariilor și pensiilor ori/și majorarea taxelor. Mai sunt și alte posibilități. De exemplu, să reașezi fundamentele economiei naționale pe alți piloni, care pot genera profit. Să identifici acele domenii economice și să le susții într-un fel sau altul. Nu agricultura nefiscalizată este problema reală pe această piață ci pauperizarea, lipsa de educație economică, așa numitele „ferme de subzistență” în care țăranul produce doar ca să se mențină în viață. Jumătate de miliard de euro, în fonduri comunitare (operaționale de trei ani), a fost alocat de UE pentru încurajarea înființării de asociații agricole. Nu s-a dat nici măcar un cent. Și așa mai departe cu turismul, industria constructoare de mașini, siderurgia. În al patrulea rând, chiar credeți că pensiile și salariile sunt cancerul care macină bugetul? Cum să fie dacă marea majoritate a veniturilor pensionarilor se află sub pragul de 1.000 de lei? Să nu-mi spuneți că era vorba de numărul pensionarilor și nu de sume! Tovarăși, ați uitat că mulți dintre ei au fost scoși forțat din câmpul muncii, că statul a pus pe butuci sectoare profitabile precum fabricile de medicamente, producătorii de utilaje sau industria aeronautică? Unii dintre muncitorii aruncați în șomaj erau cu înaltă calificare, oameni care nu mai sunt de găsit printre absolvenții de azi. A căror pregătire a costat enorm, în bani și timp, iar acum au ajuns taximetriști sau pensionari „voluntari”. Cine îi mai angaja la 50 de ani pe o piață a muncii care cerea doar agenți de vânzări și constructori? Este vina lor că statul impotent a neglijat cu nesimțire orice program de reconversie profesională și a alocat politic fondurile europene din domeniul „resurselor umane”? Cui să punem în cârcă faptul că nu se pomenește o vorbă despre pensiile private, mai mult, că le-au îngropat deși reprezentau o alternativă reală? În al cincilea rând, salariile bugetarilor „merită” să fie ciopârțite de incompetența Puterii în a găsi soluții adevărate, pe termen mediu și lung? Nu. Realizați că un medic rezident are un venit net lunar de 800 de lei? Sau că un proaspăt absolvent de școală de ofițeri primește 1.200 de lei? Că un învățător (mie unul mi se pare vitală munca acestuia) se trezește la sfârșitul lunii cu un net de 950 de lei? Nu avem infrastructură rutieră nu din vina acestor salarii mizere ci pentru că la noi un kilometru de drum costă cât o întreagă autostradă din Croația!
Este șocant să vezi veselia președintelui-premier atunci când anunță „soluția finală”. Este revoltător că Puterea a irosit ani buni din viețile noastre pierzând timp prețios căutând securiști sau informatori. După 20 de ani! Scoatem legea lustrației dar ne doare la bască de predictibilitatea legislației fiscale. Apropo, se urlă că nu e bine să majorăm TVA și cota unică. Mojicie mai mare nu am auzit în ultima vreme atâta timp cât o sumedenie de alte taxe și impozite s-au majorat ori s-au reinventat împingând la „sinucidere” mii și mii de afaceri!
Ar trebui să închei. Să dau o concluzie. Nu-mi vine însă în minte decât o expresie: „tagma jefuitorilor”. I-am votat, i-am ascultat, i-am înțeles, i-am iertat iar ei ne-au batjocorit. Ne-au transformat mediul în care trăim într-unul toxic în care nu avem altă șansă decât să respirăm incultură, să acceptăm miștoul ca politică de stat, să ridicăm monologul la rang de specie. Devenim, pe zi ce trece, un fel de homo-istericus. Suntem de neoprit în fața camerelor de luat vederi, nemiloși în trafic, intransigenți cu vecinii, ne simțim voinici când e vorba să ne faultăm aproapele. Tragedia nu constă neapărat în faptul că tăiem salariile și pensiile unor cetățeni și așa bătuți de soartă. Nu este agravată nici de crizele economice ori sociale. Drama noastră ține de lipsa de moralitate, de absența profesionalismului, de dispariția respectului de sine și a bunului simț, într-un cuvânt de colapsul definitiv al sistemului bazat pe valori.
Totuși, concluzia? Tare mă tem că sfârșitul lumii, așa cum o știm, începe cu agonia unei națiuni. A noastră.”
